Şi promit c-o să te uit, c-o să te-nlocuiesc, că pe altcineva o să iubesc.
Şi o să caut alte muze, şi o să le sărut pe buze.
Şi da, o fac din răzbunare, răzbunare pentru nepăsare.
Pentru că eşti rece, pentru că nu mai trăieşti,
Pentru că eşti distantă, pentru că nu mai iubeşti.
Timpul a trecut, eu nu te-am văzut. Nu ştiu unde a fost amorul, dacă nu a adus după el dorul.
Am sperat să te zăresc, pentru o secundă să te privesc. Din greşeală, pe nepregătite, dar cărţile nu aşa au fost scrise.
Sau poate eu oi fi de vină, şi-am devenit o fiinţă haină. Şi mă hrănesc ca o fiară, cu lacrimi şi durere amară.
Sau poate dorul a trecut, a dispărut de mult, şi eu nu m-am dumirit că drumurile de mult s-au despărţit,.
Şi în locul dorului e acum uitarea, uitarea şi înverşunarea, de a nega, de a uita, totul în urmă de a lăsa.
Şi da, m-ai lăsat, în urmă, şi ai plecat.
Nu există buton de “Undo”, nu există Ctrl+Z şi totul e permanent.
Totul are aşa mare importanţă şi totul contează, încât ar trebui să fim atât de precauţi, încât ar dispărea total spontaneitatea.
Şi nu e aşa. Pentru că suntem spontani, pentru că nu respectăm regulile jocului, chiar dacă asta înseamnă o pedeapsă ulterioară, o lecţie din partea vieţii. Chiar dacă deciziile iraţionale sunt egoiste şi greşite şi nu rămân nepedepsite din partea vieţii, ele sunt elementul personal şi dau culoare vieţii. Ele dau unicitate şi ele aduc fericirea.
Şi mai sunt cazurile triste, când viaţa ne dă nişte lecţii permanente, pe care trebuie să le purtăm “o viaţă întreagă”. Sunt poveri greu de suportat, sunt de nesuportat, sunt crude, sunt nemiloase. Şi ele ne fac unici, dar într-un mod nevoit, într-un mod neplăcut, într-un mod involuntar. Şi e vina noastră, sau a altora, e din cauza unor decizii “spontane”…
Deci fericirea aduce şi necaz? Sau fericirea unuia aduce necaz pentru alţii? Preţul fericirii este necazul? Ca să fiu eu fericit trebuie să sufere alţii? Nu se poate să facem un armistiţiu şi să fim cu toţii fericiţi, fără să fie nimeni trist? Nu, binenţeles că nu se poate. Pentru că suntem egoişti, pentru că oricum ai face, nu poţi să împaci şi capra şi varza. Pentru că varza vrea să trăiască, iar capra vrea să mănânce. Pentru că o decizie trebuie luată, şi după acea decizie cineva o să se bucure şi cineva o să plângă.
Dacă atunci când te bucuri îţi aduci aminte de lucrul ăsta, că exact în acelaşi timp, din acelaşi motiv pentru care tu râzi, cineva plânge, nu cred că te-ai mai bucura aşa tare.
Şi suntem nemiloşi şi pentru un zâmbet alţii suferă, şi pentru o fericire, alţii au parte de necaz. Şi ăsta e egoismul nostru în care ne poartă viaţa. Şi ăsta e cursul ei nesfârşit, asta e înţelegerea: o fericire pentru un suspin.
(Dacă eşti trist, nu mai fi, pentru că cineva se bucură. Dacă râzi, nu te mai bucura, pentru că cineva plânge)
Am obosit. Am obosit să lupt cu nedreptatea, să lupt cu lucrurile rele, să le accept, să le contrazic, am obosit să mă zbat.
Aşa că, da, de data asta, răul a triumfat împotriva binelui.
[Asta printr-o analogie bolnavă, conform căreia eu aş fi binele şi restul lumii, răul. Bine, nu restul lumii, ci părţile ce le consider eu negative, greşite, imorale, diferite de concepţiile mele. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, nu aş mai fi aşa înverşunat în lupta mea.]
Pot spune că am un moment prost, că am fost descurajat…
Oricum, nu contează. E primul semn al schimbării. Al schimbării mele în acel rău. Pentru că lucrurile rele pe care la început le ignori, apoi ce accepţi, până la urmă ţi le vei însuşi. Ştiu, pare radical, dar pe cât e de radical, pe atât e de adevărat.
Înfrângerea mea m-a făcut să mă gândesc… Oare atât de mult am greşit? Oare chiar atât de mult m-am îndepărtat de adevăr?
Recunosc, că nu am fost în cea mai mare formă, că nu am fost “mai bun”…. Dar nu pot decât să dau vina pe rău, care m-a înrăit şi pe mine, chiar şi aşa, prin simpla combatere a lui.
E chiar aşa de greşit că am aspiraţii înalte? Că mă gândesc la lucruri nobile?
[Nu ştiu neapărat dacă mă îndoiesc de mine. Dacă asta fac, atunci situaţia e mai gravă decât credeam.]
Multe lucruri or să se schimbe. O să intervină în viaţa mea o schimbare. Ceva ce o să solicite multă eergie, mult timp şi multe sacrificii (ştiu, o spun de parcă ar fi un lucru rău). Dar e important să fiu optimist în privinţa acestei schimbări şi să arăt că… sunt altă persoană decât cel ce sunt?! …………………………….
De ce intenţiile bune sunt considerate ceva rău atunci când sunt în contradicţie cu ce vrem noi? De ce atunci când cineva ne arată bunăvoinţă ne sufocăm? De ce considerăm că e ceva rău? De ce nu vedem bunele intenţii? De ce le vedem ca pe altceva, ca pe ceva greşit?
Mie nimic nu mai îmi iese bine. Nici eu nu îmi mai recunosc bunele intenţii. Sunt ascunse după atâtea cuvinte dure, după o atitudine atât de rece, încât chiar nu ai cum să vezi aşa ceva. Dar eu sper că ele sunt încă acolo, că ele sunt singurele motive pentru care deschid gura şi pentru care fac ceva. Dacă nu fac ceva bun, mai bine nu mai fac nimic…
E greu. Mie mi-e greu. Am aşa, o nevoie continuă să mi se aducă aminte ce am învăţat de la viaţă. Sunt predispus aceloraşi greşeli. E ca şi cum nu aş fi rămas cu nimic din tot ce am trăit. Şi totuşi, atunci când se cominte, din nou, aceeaşi greşeală, o recunosc, ca şi în trecut, şi ştiu că a fost vina mea. Vina mea că nu am văzut de la început, vina mea că nu mi-am amintit. Dar poate că fac asta pentru eu încă sper (visez). Încă sper (visez) că există şi alt drum, că lucrurile pot sta şi altfel.
Astăzi m-am trezit dintr-un vis. Şi am fost dezamăgit. Nu a fost nimic complicat. Totul a fost simplu. Era un simplu gest. Dar realitatea a fost alta. Şi impactul cu ea, desigur, dureros, mi-a stricat toată ziua. Asta înseamnă că nu se poate trăi din vise? Nu-i problemă, am să mă fac că nu am învăţat nimic din experienţa asta. Şi o să mai încerc. Şi o să visez şi mâine. Şi poate o să fiu şi mâine dezamăgit. Dar tot o să încerc.
Poate viaţa e o înşiruire de încercări. Încercări de a face ceva cum trebuie. Oare reuşeşte cineva să facă ceva cum trebuie? Oare există învingători? Oare cum e să te simţi că ai învins viaţa? Cum o fi să ştii că te-ai luptat şi ai câştigat? Nu ştiu, eu nu pot să îmi imaginez cum o fi.
Astăzi am văzut la ştiri că un adolescent s-a sinucis. Titlul era “Gest de neînţeles”. Mie mi-a plăcut titlul. Îmi place să cred că, atunci când cineva se sinucide, lumea nu ştie de fapt de ce o face. Chiar spuneau la ştiri: “Părinţii nu ştiau că adolescentul trece printr-o perioadă grea”. Nu dau vina pe părinţi. Nu dau vina pe nimeni. Nici măcar pe adolescent. Bine, singura lui vină e că nu a apucat să trăiască mai multe. Cum ziceam, nimeni nu ştie de ce s-a sinucis. E un zbucium interior şi e o durere, una care, da, vine din fapte concrete şi din dezamăgiri şi drame, dar ele sunt trecute prin prisma subiectivă, sunt trăite activ de … victimă. Şi ele sunt retrăite la infinit şi te chinuie în continuu până… le opreşti.
Mă gândesc oare cum o fi să te duci la psiholog/psihiatru. Nu vreau să fac diferenţe. Mă întreb oare ce poate să îţi spună. Vreau să fac abstracţie de partea cu medicaţia, care este cea mai mare greşeală a ramurei psihologice. Bine, sunt sigur că depinde ce îţi spune psiholog de lucrurile pe care i le spui tu. Şi cum i le spui. E vorba de adevăr şi de nuanţă. Uneori avem tendinţa să dăm o tentă unui lucru, să îl facem mai grav decât este (dacă ne-a afectat) sau nici măcar să nu îl menţionăm (pentru că nu a avut nici un efect asupra noastră). Pentru un psiholog trebuie să fie greu să îşi dea seama cine eşti dintr-o înşiruire de întrebări, sau dintr-un lanţ de întâmplări.
Cam atât. Şi Bunele intenţii din titlu se găsesc peste tot. Şi în psihologul care crede că te poate face să te simţi mai bine (printr-o soluţie clară a problemelor, printr-o încurajare sau printr-un pumn de pastile), şi în sinucigaşul care a găsit….. tăcerea….
